Mi-au plăcut întotdeauna poveștile. Îmi amintesc cum îi rugam pe bunicii mei, când veneam de la școală, să ne spună povestea care fusese difuzată la radio. În memoria mea a rămas un nume de personaj: Iorgovan, viteazul de pe Valea Cernei. La fel au rămas și poveștile din război.

Amândoi bunicii au luptat în al Doilea Război Mondial și ne-au povestit numeroase întâmplări din acea perioadă. Ascultam fascinați, eu și fratele meu, cum bunicul se afla pe o navă de război, cum au ajuns pe o insulă, au debarcat, iar nava a explodat. Celălalt bunic ne povestea cum au fost anii de război pentru cei rămași în țară.

Crescând, am fost un copil ușor introvertit. Nu îmi făceam prieteni cu ușurință, dar cream cu ușurință personaje de basm și poezii. Anii au trecut, am învățat o meserie tehnică și am intrat în viața de adult, uitând, pentru o vreme, de hobby-ul meu legat de povești.

Când au început să apară nepoții, am simțit din nou cum cuvintele se așază pe hârtie, ca o pensulă de neoprit care pictează pe pânză. Privindu-le fețișoarele entuziasmate, cuvintele curgeau de la sine: mai multe cuvinte, mai multe aventuri. Apoi am început să transpun poveștile și în imagini, am învățat să editez, să creez o copertă… și uite așa a apărut prima mea carte de povești ilustrate, despre aricii de pe baltă.

Nici nu e greu să creezi povești atunci când ai patru mici ascultători fideli, care îți amintesc în fiecare zi de ce magia poveștilor nu dispare niciodată.